Constientizarea inconstientului  

Posted by: Lilith

Eram în casa în care am copilarit. Totul mi se părea bizar de-a dreptul, deşi ar trebui să mă simt în siguranţă… în fond, era singura casă pe care am considerat-o a fi căminul meu.
De ce aceasta casă plină de amintiri dulci, dar totodată şi amare, mă facea să mă simt confuză şi mai neliniştită ca niciodată?
Ochii mei nu percepeau nicio culoare, ducandu-ma cu gandul la filmele alb-negru. Ii auzeam pe parintii mei vorbind tristi cu o multime de oameni pe care ii stiam vag. In toata sufrageria, unde am facut primii mei pasi, se simtea durere, suferinta, asocindu-se cu culorile muribunde.
- Scumpa mea, Sonia, mi s-a adresat tata, luandu-ma in brate.
- Tata, ce se intampla ?
- Fiica mea, cum adica ce se intampla ?
- Tata…
Ma durea sa ii vad chipul tatalui imbatranit de agonia pe care o simtea… ochii lui calzi, ma priveau acum cu lacrimi reci in ochi.
- Te asteapta, Sonia.
- Cine ?
Mi-a aratat spre curtea de afara.
Mi-am indreptat pasii spre iesire, fara sa mai astept un indemn de la tata. Inima mea batea rapid, fiind la fel de curioasa ca mine despre lucrul care ma astepta afara.
Am intrat in gradina mea draga, cu un zambet jucaus, insa am incremenit, vazand tristetea care a cuprins-o in brate si pe ea… in jurul meu domnind moartea.
Vantul rece m-a adus la simtiri, facundu-ma sa observ pe banca mult prea famialara, o persoana.
M-am apropiat de acea persoana, pana ce am realizat cine e.
- Damian.
Si-a ridicat ochii spre mine, lasandu-ma sa vad frica din ei.
- Sonia.
- Nu se poate…
Ce nu se putea ? imi spunea mintea mea. Damian, fratele meu, statea in fata mea… si tot ceea ce gandeam era : nu se poate.
Oare din cauza ca prin orice fibra din corpul lui observam teama, nesiguranta, suferinta ? El a fost intotdeauna cel mai amuzant frate pe care l-am avut… iar acum sa il vad in starea asta ? Nu se poate…
- Ai crescut, mi-a spus el, inca cu acea privire indurerata.
- Nu mi se pare.
- Ba da… esti mai mare ca mine, a zis lasandu-si in jos privirea.
M-am uitat la el mai atenta… dandu-i in cele din urma dreptate. Mi se parea atat de mic in comparatie cu mine, acest lucru fiind foarte ciudat, avand in vedere ca el era fratele meu mai mare. Intotdeauna a fost mai inalt ca mine, iar acum ? Mi se parea un copil amarat…
- Ce se intampla ?
- Nu stii ?
- Ce sa stiu ?
Si-a ridicat ochii pentru a observa ca plangea cu lacrimi de sange.
- Nu cresc, Sonia.
- De ce sa nu cresti ?
- Oamenii morti nu cresc.
Impactul spuselor lui m-a facut sa ma dau cativa pasi in spate. Ochii lui, acum bulbucati din cauza panicii, mi-au facut pielea de gaina. In acel moment, eram de-a dreptul scarbita de mine insumi. Cum sa imi fie frica de fratele meu ?
- Nu esti mort, Damian. Termina cu prostiile.
- De ce nu poti sa accepti faptul ca sunt mort ? De ce nu ma lasi in pace ?
- Damian…
- Din cauza ta, sunt asa cum sunt. Din cauza ta, nu ma pot odihni in pace. Trebuie sa percepi aceasta informatie… eu sunt mort, Sonia.
- Daca esti mort, de ce poti vorbi? Mortii nu vorbesc.
- Mortii care nu se pot odihni din cauza altor persoane dragi lor, pot vorbi. Iar tu esti cea mai draga persoana pentru mine, Sonia. Si din cauza ca te iubesc atat de mult sunt inca aici.
- Daca spui ca ma iubesti, de ce vrei sa pleci ?
- Pentru ca oricat de mult am vrea ca eu sa fiu viu in continuare, nu pot. Sunt mort, Sonia. Fratele tau e mort. Eu sunt doar o fantasma pe care tu o tii in viata prin faptul ca nu poti constientiza moartea mea.
- Nu se poate…
Nu vroiam sa cred. Imi ordonam sa nu cred… fratele meu era viu, Damian al meu traia alaturi de noi.
Imi repetam in continuu acest lucru, insa cu cat incercam mai mult sa fiu convigatoare pentru mine insumi, cu atat incepeam sa respir sacadat din cauza panzei pe care o tesea teama in sufletul meu.
- Lasa-ma sa plec, Sonia!
Ma ruga cu atat de multa ardoare sa il las sa plece insa eu nu puteam sa il las. Cum as putea sa imi las fratele sa ma paraseasca ?
- Damian, cum poti fi atat de crud cu mine ? Cum poti sa imi ceri una ca asta ? De ce nu esti bucuros pentru ca a mai ramas o persoana in viata care inca nu te-a uitat ?
Cand am rostit « o persoana in viata » , mi-am dat seama de faptul ca deja mintea mea lua controlul sentimentelor, intelegand faptul ca incercam sa ma mint singura…
- Sora mea dulce, sunt atat de bucuros ca dragostea noastra de frate nu va pieri niciodata, insa acest lucru nu inseamna ca noi nu vom muri si din pacate am murit. Tu esti singura persoana care nu vrea sa accepte acest lucru. Fara consimtamantul tau, nu pot sa ma bucur de linistea mea sufleteasca.
Vedeam cu il ardea suferinta din ce in ce mai mult, facandu-l atat de neajutorat si lipsit de aparare… iar eu eram de vina pentru acest lucru. Eu eram de vina ca fratele meu se macina in continuare intre viata si moarte…
- Damian, e prea greu… i-am spus eu, incepand sa vorbesc sacadat din cauza hohotelor care incepeam sa le simt in piept…
- Nimeni nu a spus ca e usor, dar iti promit ca ne vom revedea candva…
Pe fata lui distrusa, am zarit un mic zambet care mi-a dat curajul sa fac ceea ce inima nu ma lasa.
- Te iubesc, Damian.
- Si eu, surioara.
Ultimele lui vorbe, m-au facut sa ma trezesc, dandu-mi seama ca desi a fost un vis, ceea ce am visat a fost modul in care mi-am eliberat sufletul pentru prima data de cand fratele meu a murit… au trecut 3 ani, iar acum plangeam in hohote, pentru pierderea pe care nu am vrut sa o accept…

This entry was posted on 05:56 . You can leave a response and follow any responses to this entry through the Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom) .

4 comentarii

Wooow!!!Superb!!!!
Scri minunat!!

Mersi :P . Ma bucur ca iti place :) .

Draga Lilith, am plans in hohote, alaturi de Sonya. Povestea ta.. m-a facut sa imi aduc aminte, din nou, ca viata e scurta, si merita iubita si respectata, si ca moartea trebuie tratata ca atare.
Multumesc mult! Minunat e un cuvat prea nefolositor pentru a descrie povestea ta. Felicitari!

wow sunt de acord cu Maria si Adrian scri extrem de frumos

Trimiteți un comentariu